Punct. Timpul s-a oprit brusc! Tot sufletul mi s-a adunat in gat.......si ma strange...ma sufoca! Privirea mea e atintita drept in jos. Vreau sa plang...Nu pot!...Am ametit...am amortit...treptat amorteala se transforma in paralizie........am inghetat.....stop......pauza....................... ......................................................................................................................
apoi secundele incep sa curga cu o viteza foarte mica ....incep sa iau primele guri de oxigen.......ele au o reactie ciudata asupra corpului meu: ma navaleste si ma invaluie un imens val isteric de lacrimi.....ma acopera.....ma scufund in ele.....ma priveaza iar de aer...apoi...la fel de brusc ma opresc! Respiratia insa acum mi-e alerta....iau guri mari pentru a supravietui...cred ca e doar instinctul meu de autoconservare......Imi aprind o tigara: poate asa se va otravi aerul, care oricum imi lipseste si voi muri de otravire prin supradoza cu nicotina!.....Dar nu dau semne a muri...Traiesc? Asta e deci sa traiesti? La naiba! Oare moartea nu e totusi mai usoara? Cred ca e total subestimata! Ei, se pare ca marea mea pedeapsa e totusi aceea de a trai!....inca o secunda, un minut, o ora, o zi, o luna, un an, cativa ani!!!!! cu aceeasi greutate pe suflet! Cred ca sunt totusi in Iad!....si sunt condamnata sa ard vesnic! Da!....mult mai plauzibil! Sunt deci linistita: m-am reperat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu