Cum invatam sa pierdem in viata? Ce cursuri trebuie urmate pentru a stii cum sa desfacem bratele si sa dam drumul imbratisarii? Intr-o societate care ne invata sa fim pe primul loc si sa ajungem acolo fiind competitivi si perseverenti, cum invatam tehnica renuntarii? Unde-s retetele pentru asa ceva? Cine le stie? Sau oare toate esecurile raman cu noi toata viata iar noi doar ne obisnuim cu prezenta lor? De unde invatam care e perioada optima pe care trebuie s-o induri pana sa ajungi sa ii dai drumul? De unde stim oare ca e prea repede sa renunti sau dimpotriva, ca deja ne irosim prea mult timp in situatia respectiva?Ne place tuturor sa credem ca nu suntem "acel fel de om" care sa-si planga durerea mai mult decat trebuie, dar cine stabileste etalonul? Si oare suntem intr-adevar diferiti de "acel fel de om" ? Si de unde stim ca va fi bine? De unde stim ca va trece? De ce tot spunem asta?
Se spune ca durerea e purificatoare dar oare nu se si moare din supradoza?
Asistata de toate intrebarile astea....si de multe altele, stau inerta, lacrimand involuntar si-mi tin durerea-n brate. E inca recenta, inca un copil, ceea ce ma face sa cred ca de fapt asta facem cu totii: tinem durerea langa pieptul nostru, o hranim cu lacrimi, pana consideram ca e destul de mare incat sa poata sa-si poarte singura de grija.....caci la urma urmei e parte din trupul si sufletul nostru.....si vine ca noi pe lume.....tot cu multa suferinta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu