Eu? (5.10.2008)

...Incerc de ceva timp sa devin EU si nu reusesc! Incerc sa ma informez, sa traiesc, sa simt si sa nu devin toti oamenii pe care-i admir! Descopar ca "plac" si ma intreb: "pe cine plac oare oamenii astia din moment ce nici eu insami nu stiu cine sunt si ce fac "AICI". Dar....atunci e o confirmare a faptului ca EU sunt undeva, doar ca deocamdata nici eu nu stiu unde. Simt ca sunt intr-o cautare permanenta. "Trebuie sa persist in cautarea asta" - e gandul care-mi suna in permanenta-n cap. Imi pun in continuu intrebari la care simt ca n-a venit totusi ceasul raspunsului inca.
Ma intreb....oare daca traiam pe vremea propovaduitoare a libertatii sexualitatii si spiritualitatii, acei ani 60 ai independentei sufletului si ai protestului impotriva cliseelor umanitatii superficiale, ai crimelor impotriva vietii si frumosului, acei ani psihedelici......oare aveam curajul sa militez pentru "puterea florilor" in loc de cea a armelor? E doar o intrebare......pt ca stiu foarte bine ca nu are sens sa-mi pun intrebari care incep cu " daca era altfel decat e, atunci oare....?" Cred cu tarie ca intrebarea ar trebui sa inceapa cu "daca in vitor voi.....oare....?" pentru ca pentru a creste, pentru a invata e important sa privesti spre viitor si sa intelegi ca trecutul, cu toate experientele sale are insemnatate pedagogica si nu e un motiv de intrebare ci mai degraba o sursa a unor raspunsuri, e un fundament al oricarui lucru care are sa se intample cu mine.
Cautarea asta are insa o putere foarte mare si simt ca ma transforma. Am devenit de ceva timp (era sa zic "brusc" dar imi dau seamaca nu e asa, ci ca a fost totusi un proces) o persoana hipersensibila: plang si rad foarte usor. Simt o sete de Cunoastere asemanatoare cu un dor imens de o persoana foarte draga mie. Dar cred ca hipersensibilitatea asta, pe care odata as fi perceput-o ca pe o slabiciune e o porta deschisa spre acea Cunoastere de care mi-e atat de dor! Cred ca astfel o chem in vizita, o invit la mine sa-mi mai stea putin prin preajma si sa ma ajute sa ma reabilitez ca dupa o boala grea, care mi-a dezactivat simturi, minte, constiinta, inima.
Cred ca primul pas e insa intalnirea cu un alt prieten vechi si drag si anume Curajul. Si nu ma refer la Curajul De a Visa, de a Cuteza, de a Aspira ci mai degraba Curajul de a Actiona. Simt ca doarme pe undeva aproape , tot fac galagie mai nou dar nu pare a se trezi nicicum. Mi-a trebuit ceva timp pentru a redescoperi Curajul Visului Meu. Adica acela de a fi contrar cliseului: de a nu-mi dori sa fac parte din lumea de la scoarta lucrurilor - o fata care creste, devine adolescenta, apoi femeie, se indragosteste, se marita, face copii sau una din acele femei "de cariera" cu o slujba bine platita si ravnita de multi; sa scap putin de a-mi dori visele celorlalti si de a incerca sa mi le asimilez ca pe un implant de organ in ideea de a supravietui in aceasta lume. Mi-a trebuit mult curaj sa reneg traditii, religie, principii, regului, visele parintilor si apropiatilor mei. Vreau sa le reneg pentru a redescoperi care sunt cu adevarat ale mele. Sa scap de clisee pentru a le reinvata acum , la o varsta mai treaza! Vreau sa am iluzia ca le inventez eu sau macar ca le descopar ca pe o comoara cautata de mult timp pentru a mi le asuma cu o mai mare usurinta.
Spun ca mi-am gasit greu Curajul de a Visa dar am facut-o....si acum, il astept pe fratele mai mare si mai intelept : Curajul de a Actiona. Cred ca atunci ....cand el va veni, va incepe sa transmita si mesajele scontate celei pe care o percep ca solutie a nelinistilor mele, si anume......Cunoasterea de Sine.....