"The big break" sau "Amatorul profesionist"(29.01.2009)

Buna ziua! Da...eu sunt! Am venit la proba pt rolul principal. Nu...n-am avut niciodata placerea de a juca un rol mare. A! Ba da! Am fost vedeta in filmul familiei mele stiti...mezina...apoi...apoi.....premianta cu coronita a clasei.....7 ani la rand! Dup-aia am inceput sa iau roluri mai putin glamuroase...dar am fost una din fete destul de populare a unui liceu modest din filmul cu adolescenti al vietii mele....Nu....nu am reusit s-o joc pe cea mai populara....aveau o viziune diferita despre cum ar fi trebuit sa fie.....dar mi-am jucat bine rolul meu....ati vazut filmul?...Nu? E ok! Nu a fost rulat la asa o scara mare! Dar daca va uitati bine in CV-ul meu, sa stiti ca am fost constant distribuita in roluri! Si asta conteaza, nu? Dupa cum se poate citi pe a doua pagina am fost unul din figurantii din filmul acela cu cei doi indragostiti ce se sarutau in sfarsit in parc intr-o seara de toamna tarzie....eram cea imbracata-n negru...pe care-o sufla vantul cu tot cu frunze..... apoi....daca ati vazut cumva filmul acela despre omul ce devine foarte bogat.....eram unul din oamenii asezati la o masa vecina cand primeste vestea cea mare! A...si bineinteles....mai bine decat orice, joc rolul celui mai bun prieten!...Asta l-am jucat de foarte multe ori....nici nu mai tin minte titlurile.......la atatea m-au vrut! Stiti ce zic....personajul care indeamna cu cel mai inspirat discurs pe erou sa se lase purtat de toate experientele pe care i le ofera viata dar care in secret le vroia si pentru sie-si??? Am castigat si premii la categoria "cel mai bun rol secundar" la cateva din ele!Dar sa stiti ca ma consider norocoasa! E bine sa nu obtii totul din prima! Consider ca am exersat pana acum pentru unul din rolurile mari...ca acesta....pentru ca atunci cand il primesc....sa fiu extraordinara! Si chiar cred ca rolul acesta de aventurier ma astepta de mult! Cum? A!...inteleg....mda...e adevarat...aventurieii nu vorbesc asa mult....aveti dreptate.....da...inteleg......va multumesc pentru complimentele la adresa talentului meu...da...am sa continui in cariera asta.....nu...nu va faceti probleme...stiu ca nu sunt ceea ce cautati dvs in prezent....da? La urmatorul ma veti chema? Sunteti draguti!...Unde mai e un casting? In sala vecina??? Serios? Pentru rolul principal??? Tragedie???? Multumesc frumos! Fug imediat! La revedere!!!

"?" (19.01.2009)

Cum invatam sa pierdem in viata? Ce cursuri trebuie urmate pentru a stii cum sa desfacem bratele si sa dam drumul imbratisarii? Intr-o societate care ne invata sa fim pe primul loc si sa ajungem acolo fiind competitivi si perseverenti, cum invatam tehnica renuntarii? Unde-s retetele pentru asa ceva? Cine le stie? Sau oare toate esecurile raman cu noi toata viata iar noi doar ne obisnuim cu prezenta lor? De unde invatam care e perioada optima pe care trebuie s-o induri pana sa ajungi sa ii dai drumul? De unde stim oare ca e prea repede sa renunti sau dimpotriva, ca deja ne irosim prea mult timp in situatia respectiva?

Ne place tuturor sa credem ca nu suntem "acel fel de om" care sa-si planga durerea mai mult decat trebuie, dar cine stabileste etalonul? Si oare suntem intr-adevar diferiti de "acel fel de om" ? Si de unde stim ca va fi bine? De unde stim ca va trece? De ce tot spunem asta?

Se spune ca durerea e purificatoare dar oare nu se si moare din supradoza?

Asistata de toate intrebarile astea....si de multe altele, stau inerta, lacrimand involuntar si-mi tin durerea-n brate. E inca recenta, inca un copil, ceea ce ma face sa cred ca de fapt asta facem cu totii: tinem durerea langa pieptul nostru, o hranim cu lacrimi, pana consideram ca e destul de mare incat sa poata sa-si poarte singura de grija.....caci la urma urmei e parte din trupul si sufletul nostru.....si vine ca noi pe lume.....tot cu multa suferinta!